Nemo judex in causa sua: considerații teoretice și practice pornind de la un caz real

Ieri, 9 iulie 2026, la Înalta Curte de Casație și Justiție s-a judecat recursul într-un dosar în care ICCJ nu e doar instanță, ci și parte. Completul n-a dat încă o soluție (pronunțarea a fost amânată pentru 23 iulie), dar asta nu schimbă miezul problemei: instanța supremă a țării se află în postura de a decide cu privire la o cale de atac formulată împotriva propriei sale acțiuni în instanță. Poate o instituție din cadrul sistemului de justiție să fie, în același timp, parte într-un proces, dar și instanța de judecată care emite decizia definitivă în acel proces?

Litigiul pornește de la o chestiune administrativă aparent banală, dar cu miză financiară mare. În 2023, instanțele au decis majorarea salariilor judecătorilor și procurorilor cu 25%, aplicată retroactiv din 2018. La construcția bugetului pe 2026, sumele necesare pentru achitarea restanțelor (aproape 5 miliarde de lei) fuseseră inițial prevăzute, însă în timpul dezbaterilor parlamentare, Guvernul a redirecționat o parte din acești bani către un pachet de ajutoare sociale.

Pe 30 martie, ICCJ a dat în judecată Guvernul și Ministerul Finanțelor, cerând alocarea integrală a sumelor restante. Pe 5 mai, Curtea de Apel București a admis acțiunea și a stabilit un termen de executare de 10 zile, cu penalități de 1% pe zi — aproximativ 9 milioane de euro zilnic — în caz de neexecutare. Ministerul Finanțelor a declarat recurs. Ieri, completul format din trei judecători de la Secția de Contencios Administrativ și Fiscal a ICCJ a judecat recursul, dar a amânat pronunțarea pentru 23 iulie. Suma disputată a ajuns între timp la aproximativ 5,2 miliarde de lei, din care 1,2 miliarde reprezintă doar dobânzi și penalități acumulate de când Guvernul refuză să execute hotărârile definitive.

Pe 2 iulie, Guvernul a sesizat Curtea Constituțională pentru un conflict juridic de natură constituțională între Guvern și ICCJ, susținând că puterea judecătorească nu are competența de a impune modul de distribuire a banilor publici. ICCJ a reacționat dur, calificând gestul drept fără precedent și acuzând Executivul de presiuni asupra justiției; Parchetul General și-a exprimat solidaritatea instituțională cu Înalta Curte.

Adagiul nemo judex in causa sua (”nimeni nu poate fi judecător în propria cauză”) își are rădăcina în dreptul roman, codificat fiind în Corpus Juris Civilis la începutul sec. al VI-lea d.Hr.; el stabilea că nimeni nu-și poate judeca propria cauză și nici nu poate interpreta singur dreptul aplicabil. Dreptul canonic medieval l-a preluat, iar Edward Coke l-a folosit în Dr. Bonham's Case ca temei pentru ideea că nici chiar legiuitorul nu poate ocoli regula imparțialității. Mai mult decât vechimea principiului contează intuiția din spatele lui, rămasă stabilă peste secole: imparțialitatea nu ține de virtutea personală a celui care judecă, ci de arhitectura instituției. Un judecător perfect onest, pus în situația de a decide o cauză în care propria instituție este parte, subminează încrederea publică prin simpla lui poziție, nu prin judecata sa.

Codul de procedură civilă român reglementează minuțios incompatibilitatea individuală a judecătorului (art. 41-54): poate fi recuzat dacă el, familia lui sau apropiații au un interes în cauză, iar art. 42 pct. 13 adaugă și o cauză generală, respectiv pentru „alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea sa". Practica CEDO merge și mai departe, stabilind că este suficientă o simplă îndoială, oricât de puțin justificată, pentru ca aceasta să afecteze imparțialitatea unui tribunal. Însă toate aceste mecanisme sunt gândite pentru judecătorul individual, nu pentru instituție. Cererea de recuzare sau de abținere se soluționează „de un alt complet al instanței respective" (art. 50 CPC), deci rămâne, structural, în interiorul aceleiași instituții.

La nivelul ICCJ, chiar și soluția internă are o limită: strămutarea, adică trimiterea unei cauze la o altă instanță de același grad, presupune, prin definiție, existența unei alte instanțe de același grad. Pentru instanța supremă, acest „altcineva de același grad" pur și simplu nu există. Recursul dintr-un proces în care ICCJ e reclamant nu poate merge decât tot la ICCJ, oricât de mare ar fi aparența de conflict de interese. Legea permite recuzarea judecătorilor individuali din complet, dar nu are un răspuns pentru situația în care conflictul de interese e al instituției în ansamblu, nu al unui judecător anume. E fisura pe care adagiul roman o identifica acum aproape șaptesprezece secole: nu contează cine anume din instituție judecă, dacă instituția însăși este parte.

Dilema are, totuși, un răspuns consacrat în dreptul comparat: doctrina necesității, o excepție clasică de la nemo judex in causa sua, care spune că un decident altfel incompatibil poate judeca legal dacă nu există nicio altă persoană sau instanță competentă disponibilă, pentru că alternativa, adică denegarea de dreptate, ar fi un rău mai mare decât aparența de parțialitate. Doctrina nu e codificată în dreptul procesual românesc, dar rezultatul practic seamănă cu ceea ce s-a întâmplat ieri la ICCJ: cauza tot se judecă, în interiorul aceleiași instituții, pentru că altfel n-ar putea-o judeca nimeni. Dar asta nu înseamnă că problema de integritate dispare, ci doar că soluția aleasă e mai puțin nocivă.

Curtea Supremă a Statelor Unite s-a lovit de aceeași dilemă de mai multe ori, în litigii despre salariile propriilor judecători. În Evans vs. Gore (1920), un judecător federal a contestat aplicarea impozitului pe venit asupra salariului judecătoresc, iar cauza a ajuns, inevitabil, tot la judecători federali. Instanța a decis pe fond, invocând regula necesității: atunci când toți judecătorii disponibili au un interes în cauză și nu există alt for care s-o poată prelua, judecătorul are datoria de a judeca, oricât de neplăcut ar fi. Regula a fost reconfirmată în United States vs. Will (1980), într-un litigiu aproape identic ca structură cu cel românesc: judecătorii federali au dat statul în judecată pentru blocarea unor majorări salariale, iar Curtea Supremă și-a judecat propriul proces, pentru că n-avea altă variantă. Câțiva ani mai târziu, în United States vs. Hatter, patru judecători s-au abținut dintr-un litigiu similar, iar Curtea a rămas fără cvorumul minim necesar pentru a judeca. Astfel, abținerea sau recuzarea tuturor judecătorilor de la instanța supremă poate paraliza sistemul, problemă pe care regula necesității o rezolvă prin obligarea la judecată.

Ce este util pentru dezbaterea românească nu e regula în sine (care, așa cum am văzut, se pare că funcționează tacit și la noi), ci o propunere de reformă discutată în literatura juridică americană, niciodată adoptată formal, dar fezabilă tehnic: un complet alternativ format din judecători retrași din activitate sau delegați temporar de la alte instanțe de grad înalt, pentru cauzele în care instanța supremă e ea însăși parte. Nu elimină complet aparența de conflict, fiindcă judecătorii pensionari tot au fost, cândva, parte a aceluiași corp profesional, dar introduce o distanță instituțională reală.

Revenind la speța care a generat analiza de față, este de observat că discursul public al ambelor tabere omite sistematic o distincție importantă. Completul care a judecat ieri recursul nu e ICCJ ca instituție, ci este format din trei judecători, care sunt supuși principiului independenței și obligației legale de abținere în caz de conflict de interese direct. Faptul că sediul instanței și cel al reclamantului coincid nu înseamnă automat că acei judecători au un interes personal în soluție, deși fac parte din același corp profesional care beneficiază de rezultat, ceea ce rămâne o formă de interes, mai difuză, dar reală.

Argumentul Guvernului care susține că puterea judecătorească nu poate dicta alocări bugetare, pentru că bugetul e atributul exclusiv al Executivului și Legislativului, e la rândul lui legitim din punct de vedere constituțional, indiferent cine câștigă procesul. Însă, la fel cum ICCJ n-ar trebui să fie judecător în propria cauză, nici Guvernul nu poate invoca oportunitatea politică pentru a nu executa o hotărâre judecătorească definitivă, oricât de costisitoare ar fi. Un titlu executoriu neonorat de multă vreme, așa cum susține ICCJ, e la rândul lui o formă de sfidare a statului de drept.

Sesizarea CCR de către un Guvern aflat, la momentul declanșării litigiului, în exercitarea limitată a atribuțiilor ridică o problemă separată de legitimitate procesuală: nu e uzual ca o parte a unui litigiu pendinte să califice public poziția instanței drept neconstituțională înainte ca litigiul să se fi încheiat. E o presiune de alt fel asupra independenței justiției, venită de data asta din partea Executivului.

Cine are dreptate pe fond contează mai puțin pentru analiza făcută în acest articol. Miza reală este că soluția pe care sistemul o oferă azi rămâne un compromis asumat, nu o rezolvare curată. Dreptul comparat arată că problema nu e nici nouă, dar nici fără ieșire: americanii au trăit un secol cu regula necesității fără s-o transforme niciodată în reformă structurală, dar asta ține de voință legislativă, nu de imposibilitate tehnică.

Cele două săptămâni până la 23 iulie lasă loc exact pentru o astfel de dezbatere, nu doar pentru speculații despre cine va câștiga. O eventuală decizie a CCR ar putea clarifica limitele competențelor puterilor executive și judecătorești, dar nu va acoperi fisura sistemică decât dacă dezbaterea publică o cere explicit. Până atunci, cât timp ICCJ poate fi, simultan, parte și judecător de ultim resort în propriile procese cu statul, aparența de imparțialitate rămâne compromisă, indiferent de corectitudinea individuală a judecătorilor implicați.