Cum ar arăta o lume fără avocați?

Am observat în ultimele zile în societatea civilă o avalanșă de dezbateri pro și contra unui proiect de modificare a legislației avocaturii, iar asta m-a determinat să fac un exercițiu de imaginație despre o lume fără avocați.

Ideea unei asemenea lumi e veche și pe alocuri populară. O găsim la Shakespeare, în gura unui rebel care plănuiește uciderea tuturor juriștilor imediat după preluarea puterii. O găsim la Thomas More, a cărui Utopie se descurca foarte bine fără ei. O găsim la orice masă de familie unde cineva a pierdut un proces, a plătit un onorariu mare sau a așteptat patru ani o hotărâre care putea fi dată în patru luni. Fantezia are o logică simplă, pe deplin explicabilă. Dacă fiecare om și-ar spune singur povestea, iar judecătorul l-ar asculta cu atenție, adevărul ar ieși întotdeauna la iveală și nu ar mai fi nevoie de intermediari plătiți. Avocatul ar fi, în această viziune, un zgomot în sistem, un traducător care complică sau alterează originalul.

Experimentul a fost făcut în Prusia lui Frederic cel Mare, iar cazul este instructiv tocmai pentru că a fost făcut cu bune intenții. Regele îi socotea pe avocați răstălmăcitori de lege și jupuitori de onorarii. În aprilie 1781, noua procedură civilă, Corpus Juris Fridericianum, a desființat avocatura liberă: judecătorul urma să afle singur adevărul, din oficiu, iar avocații erau înlocuiți cu „consilieri asistenți”, funcționari publici, deopotrivă sprijin pentru părți și asistenți ai instanțelor. Experimentul a rezistat doi ani. Asistenții veneau nepregătiți, depuneau actele cu întârziere, iar împricinații se plângeau că trebuie să bată drumuri lungi ca să-și spună singuri povestea. În septembrie 1783, părțile au redobândit dreptul de a-și alege un reprezentant, iar în 1793 instituția asistenților a fost desființată cu totul. Lecția cea mai fină a venit mai târziu: acolo unde judecătorul ajunsese să fie și apărătorul părților, neutralitatea lui a început să fie pusă la îndoială. Prusacii de la începutul secolului al XIX-lea au redescoperit avocatul nu din simpatie, ci din teama de a se pierde în mașinăria procesului.

În Rusia, în noiembrie 1917, primul decret bolșevic asupra justiției a desființat vechile tribunale, parchetul și avocatura și a stabilit că oricine avea drepturi civile putea pleda. Pe hârtie, a reprezentat triumful omului simplu asupra breslei. În realitate, avocatura a fost refăcută în 1922, însă sub supravegherea strânsă a puterii, iar în mai 1922 Lenin îi scria comisarului justiției, Kurski, că tribunalul nu are de eliminat teroarea, ci de a o fundamenta și legaliza.

Khmerii roșii nu s-au mai obosit cu decrete. Când regimul a căzut, în ianuarie 1979, în Cambodgia mai trăiau, după estimări, între șase și doisprezece profesioniști ai dreptului. Un studiu despre reconstrucția justiției cambodgiene parafrazează chiar replica lui Shakespeare în titlu: ”They Killed All the Lawyers”.

Trei regimuri foarte diferite, dintre care unul luminat și două criminale, care au pornit de la aceeași premisă: că între cetățean și putere orice intermediar reprezintă un obstacol. Toate au aflat, pe căi diferite, că după ce obstacolul dispare în sală rămâne puterea singură.

Dar fantezia unei lumi fără avocați nu supraviețuiește de câteva secole doar din pricina regilor și a dictatorilor. Supraviețuiește pentru că oamenii obișnuiți au motive să o întrețină, iar o bună parte dintre aceste motive le-am furnizat noi.

Avocatul pe care uneori îl vede justițiabilul nu este cel din cărțile de deontologie profesională. Este cel care nu mai răspunde la telefon după ce a încasat onorariul, cel care nu poate explica în trei fraze de ce procesul mai durează doi ani, cel care vorbește un jargon folosit uneori tocmai ca să nu poată fi verificat. Clientul nu are cum să evalueze calitatea muncii pe care o plătește. Această asimetrie de informație a făcut ca, de la Frederic încoace, avocatul să pară un intermediar care trăiește din complicarea lucrurilor simple.

Apoi, corpurile profesionale ale avocaților se autoguvernează, își judecă propriii membri și își apără, firesc, propriile interese. Autonomia aceasta e o garanție reală de independență față de stat, dar se justifică numai câtă vreme servește celui apărat, nu celui care apără. Când dezbaterile din interiorul profesiei privesc mai mult onorariile, concurența și ierarhiile interne decât accesul la justiție al cetățeanului, breasla le oferă aboliționiștilor exact argumentul de care au nevoie.

Nimeni nu mai propune azi, la modul serios, desființarea avocaturii prin lege. Însă pericolul s-a mutat în altă parte – în aplicația care îți redactează contestația, în chatbotul care îți spune dacă ai șanse în proces, în start-up-ul care se laudă că a construit „primul avocat-robot din lume”. Expresia a folosit-o compania americană DoNotPay, până când Comisia Federală pentru Comerț a constatat că firma nu testase niciodată dacă produsul ei lucrează la nivelul unui avocat și că nu angajase juriști care să verifice calitatea serviciului. În ianuarie 2025, autoritatea a obligat-o să plătească 193.000 de dolari și i-a interzis să mai pretindă, fără dovezi, că înlocuiește un avocat.

Nu cred că povestea aceasta dovedește inutilitatea inteligenței artificiale în drept. Instrumentele acestea vor prelua cu siguranță o parte uriașă din munca de rutină: cererile tipizate, căutarea legislației și jurisprudenței, prima variantă a unui draft de contract etc. Dar promisiunea unui „avocat de buzunar” pentru fiecare reface, în formă tehnologică, exact iluzia că problema justiției este intermediarul, iar soluția este ca omul să stea singur în fața instituției, de data aceasta cu un ecran în mână. Un algoritm îți poate scrie cererea, însă nu îți poate garanta că cineva va sta lângă tine, cu răspundere personală și cu o obligație de loialitate, atunci când instituția greșește. Iar instituțiile greșesc, inclusiv cele care vor folosi, atunci când va fi mai comod, algoritmi.

Dacă scoatem din discuție romantismul și corporatismul, avocatului îi rămâne o funcție simplă, aproape tehnică. Avocatul este omul plătit să spună „și totuși” în fața unei autorități care tocmai a ajuns la o concluzie. El nu trebuie să fie virtuos pentru asta, ci doar să fie independent de cel care decide și obligat față de cel care riscă. O lume fără avocați nu este în realitate o lume fără conflicte, fără jargon juridic sau fără costuri. Este o lume în care hotărârile autorităților nu mai sunt contrazise, iar o hotărâre pe care n-o contrazice nimeni ajunge, încet, să pară dreaptă doar pentru simplul motiv că e singura.

Întrebarea corectă nu este, așadar, dacă avem nevoie de avocați, ci de ce fel de avocatură. Eu cred că de una mai ieftină acolo unde munca e de rutină, mai transparentă în privința onorariilor și a duratei, mai exigentă cu proprii membri și mai preocupată de cei care nu își permit un apărător decât de propriile ierarhii.